Haos în sistemul hidrotehnic: baraje fără autorizații, diguri vechi de 60 de ani
În România există 2.194 de baraje, grupate în patru categorii, în funcție de importanța lor. În categoriile A și B, adică importanță „excepțională și deosebită”, sunt incluse 181 de baraje, iar în categoriile C și D, importanță „normală și redusă”, sunt 2.013. Toate, potrivit legii, trebuie să aibă autorizație de funcționare în siguranță. În acest moment, 920 de baraje, adică aproape jumătate din total, nu sunt autorizate sau au autorizația expirată. Vorbim de baraje mai mici din categoriile C și D, deținute de primării sau diverse persoane fizice ori juridice. În plus, există și 74 de baraje ale nimănui — nu au proprietari și nu le administrează nimeni.
Sorin Rîndașu, director general adjunct ANAR, explică situația: „46 dintre ele au probleme litigioase, deci sunt procese pe rol și nu se poate lua o decizie, dar pentru cele rămase primăriile vor prelua în cea mai mare parte, acolo unde nu vor, Apele Române, cu toate cheltuielile suplimentare vor trebui să se îngrijească de ele conform legii.”
La fel de prost stăm și la capitolul diguri. România are un total de 9.580 de kilometri de diguri, și aproape toate au nevoie de reabilitare, fiind construite în urmă cu 60 de ani. Conducerea Apelor Române spune că nici măcar nu mai are oameni suficienți pentru monitorizarea și întreținerea lor.
„De pildă, un muncitor hidrometru are de monitorizat cam 20 de km de dig. În condițiile acestea, întreținerea lor are de suferit. Apar tot felul de, mă rog, se dezvoltă să spunem, cresc plante, uneori chiar cresc copaci, poate să însemne o problemă majoră dacă nu faci lucrarea de întreținere la timp”, spune Rîndașu.
Barajele mari de importanță „excepțională și deosebită” sunt în administrarea Apelor Române și a Hidroelectrica. Mai toate au fost construite în anii ’70 și niciodată nu au fost reabilitate. Specialiștii de la Apele Române dau asigurări că, din punct de vedere al structurii, barajele nu prezintă un risc să cedeze. Funcționează însă cu echipamente vechi de zeci de ani care se strică frecvent, iar asta poate reprezenta, în sine, un pericol.
Cristian Barbu, șef Serviciu Situații de Urgență ABA Argeș-Vedea, confirmă: „Durata normată de funcționare a acestor construcții hidrotehnice este cumva expirată, echipamentele de acționare — că vorbim de echipamente electrice, hidraulice, hidromecanice — sunt depășite din punct de vedere fizic și moral.”
Barajul Buftea, cu echipamente din 1936. Banii PNRR, risipiți în birocrație
Barajul Buftea face parte din ultima linie de apărare a Bucureștiului împotriva inundațiilor. A fost construit în perioada interbelică, în urmă cu 90 de ani. De atunci nu s-a schimbat mare lucru. Echipamentele sunt exact aceleași.
Jurnalistul Digi24 a întrebat o angajată SGA Ilfov-București din ce an sunt echipamentele:
— Astea din ce an sunt?
— Din 1936.
— Din ’36?
— Da.
— Deci chiar sunt de atunci?
— Da, s-au mai făcut lucrări de mici reparații, lucrări de gresare, de vopsitorii, de protecție anticorozivă.
— Practic angajatul care se ocupă de la dumneavoastră, de la Apele Române, dă la roată, dă la manivela asta.
— Exact, da.
— Păi și nu e greu?
— Cam doi oameni.
— Doi oameni.
— Da.
— Doamnă, parcă suntem din altă epocă.
— Suntem din ’36 aici momentan.
La barajul Budeasa de lângă Pitești, care are rol de apărare împotriva inundațiilor, dar și de alimentare cu apă a orașului și a localităților învecinate, echipamentele sunt vechi din 1978, anul în care a fost construit barajul. Se defectează frecvent, iar angajații cu greu mai reușesc să le cârpească.
„Foarte greu mai găsim piese de schimb pentru aceste echipamente. Încercăm să adaptăm, soluțiile moderne, sunt garnituri noi, sunt echipamente noi care nu se pupă exact pe tipicul echipamentelor pe care noi le avem la construcții hidrotehnice”, spune Cristian Barbu.
În această situație sunt mai toate barajele din România. Țara a avut șansa unică să le reabiliteze complet fără să plătească un leu de la bugetul de stat — totul cu bani europeni, prin PNRR. Cei responsabili, de la politicieni până la directori și funcționari, au eșuat lamentabil. Inițial, ar fi trebuit reabilitate 30 de baraje, 20 de poldere și 510 km de diguri. Suma alocată era de 557 de milioane de euro. La mai mult de jumătate din licitațiile organizate de Apele Române nu s-a prezentat nicio firmă.
Andra Negoi, director Investiții și Dezvoltare ANAR, oferă o explicație: „Cumva se suspecta că valorile ar fi fost subestimate, nu acesta a fost motivul, tot din termenele din calendarul PNRR și jaloanele intermediare pe care noi trebuia să le respectăm, au venit constrângerile lăsând la dispoziție un termen foarte scurt pentru serviciu de proiectare.”
Așa că, în 2023, reprezentanții Comisiei Europene au tăiat din finanțare, iar România a rămas cu 13 baraje, 13 poldere și 408 kilometri de diguri. Birocrația românească s-a mișcat greu și, aproximativ un an mai târziu, Comisia Europeană a tras concluzia că țara nu este în stare să realizeze nici măcar aceste investiții și a tăiat finanțarea aproape de tot. A mai rămas un singur baraj, un singur polder și zero kilometri de diguri.
În bunul stil românesc, instituțiile au început să se acuze una pe alta. Ministrul mediului a trimis corpul de control la Apele Române. Andra Negoi se apără: „O surpriză care stătea în afara sferei noastre de putere a venit în așteptarea aprobării hotărârilor de guvern. Am așteptat pentru baraje patru luni de la momentul de avizare interministerială… Deci proiectele care erau gata din martie au stat pe loc până am reușit să avem acte aprobatoare pentru tot portofoliul.”
Cert este că birocrații statului au ratat încă o oportunitate uriașă. Schimbările climatice produc deja fenomene meteo extreme. Așa că, în loc să ne punem la adăpost de ce este mai rău, vom continua doar să ne rugăm să nu vină potopul. Și dacă va veni, ne vom ruga din nou ca barajele și digurile comuniste să reziste.
