Un summit despre „loialitate” față de Trump
Începe o săptămână care ar putea să însemne mult pentru securitatea internațională. În 7 și 8 iulie are loc summit-ul anual al NATO de la Ankara. Este despre cum vede Trump viitorul NATO, după ce și-a revărsat furia împotriva a ceea ce a numit „un tigru de hârtie”, după ce state aliate din Europa nu au răspuns pozitiv solicitărilor sale de a pune la dispoziție spațiul aerian și baze militare pentru sprijinirea SUA în conflictul din Iran. Mai mult, aliații europeni nu au răspuns pozitiv nici cu privire la implicarea militară în deblocarea Strâmtorii Hormuz, când Trump a solicitat, în mod expres, acest lucru.
Nu este o noutate că Trump este nemulțumit de aliații europeni din NATO încă din primul său mandat, când nu a reușit să impună respectarea procentului asumat de 2% din PIB pentru apărare. Lucrurile au cunoscut o turnură pozitivă în 2025, când aliații europeni au fost de acord chiar cu creșterea acestui procent la 5%, summit-ul NATO de la Haga fiind despre cum să fie „gâdilat” orgoliul lui „Daddy Trump”.
Revenind în zilele noastre, nu mai demult de săptămâna trecută, în ajunul adoptării textului declarației summit-ului NATO la nivel de ambasadori, Trump a reiterat, pe Truth Social, că este „ridicol” ca SUA să mențină o relație „unilaterală” cu NATO, dat fiind că aliații europeni: „Nu au fost acolo pentru noi!!! (cu privire la conflictul din Iran)”.
Asta după ce, când Marc Rutte încerca să-i demonstreze modul în care aliații europeni și Canada au alocat 1,2 trilioane de dolari pentru apărare începând cu 2017, când Trump și-a început primul mandat, acesta a reacționat: „Nu avem nevoie de banii lor. Nu avem nevoie de nimic. Vreau doar loialitate.” Mai mult, Trump a sugerat că ar fi putut să nu participe la summit dacă nu ar fi fost găzduit de președintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan.
Cum se poziționează România în acest context aparent antagonic între SUA și aliații săi europeni din NATO? Va fi nevoită România să aleagă de partea cui este? Dacă este mai important faptul că aliații europeni din NATO sunt marea majoritate a celor de care depind și banii alocați României de Uniunea Europeană? Sau va fi România obligată să pună Parteneriatul Strategic cu SUA pe primul loc? Pentru că anul care a trecut a părut a fi un an al baletului transatlantic și al polarizării societății românești pe tema achizițiilor din SAFE, SMR-urilor de la Doicești, Coridorului Vertical de Gaze, dacă este să dăm doar câteva exemple despre modul în care am avut divergențe inclusiv la cel mai înalt nivel politic din țara noastră.
Cu ce planuri merge România la Ankara
Conform comunicatului Administrației Prezidențiale: „În cadrul Summit-ului, președintele Nicușor Dan va reconfirma statutul țării noastre de aliat de încredere, care contribuie semnificativ la securitatea euroatlantică, evidențiind contribuțiile naționale pe toate domeniile de interes de pe agenda reuniunii. De asemenea, președintele României va accentua importanța continuării sprijinului aliat pentru securitatea în regiunea Mării Negre și întărirea posturii de descurajare și apărare în mod unitar pe Flancul Estic. Nu în ultimul rând, președintele Nicușor Dan va atrage atenția asupra consecințelor pe care acțiunile Rusiei le au la nivel regional, inclusiv asupra României, cu accent, în acest context, pe necesitatea consolidării apărării aeriene și maritime.”
Să le luăm pe rând. Cum va evidenția Nicușor Dan că suntem un stat aliat care contribuie semnificativ la securitatea euroatlantică? Va vorbi despre faptul că o mare parte din bugetul alocat apărării pe următoarele decenii va merge pe achizițiile prin programul SAFE? Probabil va puncta foarte bine cu acest lucru în fața Germaniei și Franței, însă care va fi reacția lui Trump?
Ca reper, avem declarația lui Matthew Whitaker, emisarul SUA la NATO, care spune că Washingtonul se așteaptă ca aliații săi să dea dovadă de o mai mare „coerență” în cheltuielile de apărare. Whitaker a reiterat sprijinul SUA pentru eforturile aliaților de a extinde producția din domeniul apărării, avertizând în același timp împotriva „politicilor protecționiste” care ar putea exclude aliații din afara UE.
Whitaker a mai declarat că NATO trebuie să se concentreze pe dezvoltarea unor capacități suplimentare, inclusiv tancuri, aeronave precum F-35, sisteme de apărare aeriană, tehnologii de combatere a sistemelor aeriene fără pilot (UAS) și sisteme fără pilot, sugerând că statele care investesc mai mult în apărarea comună ar putea beneficia de o cooperare mai strânsă cu Washingtonul, inclusiv în domeniul achizițiilor militare și al colaborării strategice. Nu este de crezut că Whitaker nu are acces la „lista de cumpărături” a României prin programul SAFE — o întrebare firească fiind de ce România cumpără drone prin SAFE când SUA a trimis României sisteme MEROPS.
Cu privire la contribuțiile naționale pe toate domeniile de interes de pe agenda reuniunii, discuția ar putea să gliseze către angajamentul de 5% pentru cheltuielile dedicate apărării. În această direcție, Whitaker a menționat că unele state aliate — printre care Polonia, țările nordice, statele baltice și Germania — se află în fruntea eforturilor de a atinge sau de a se apropia de acest prag, în timp ce alții rămân în urmă sau nu dispun de o strategie credibilă pentru a-l atinge. Nu se știe încă în care din ultimele două categorii este văzută România.
Nicușor Dan va accentua importanța continuării sprijinului aliat pentru securitatea în regiunea Mării Negre și întărirea posturii de descurajare și apărare în mod unitar pe Flancul Estic. Să înțelegem că va fi momentul în care spunem aliaților că parcă prea se vede mai bine modul în care Polonia și statele baltice acționează mai ales în domeniul apărării anti-dronă? Sau că, în opinia României, acestea sunt considerate state mai importante ca România pe Flancul Estic al NATO și că alocarea resurselor NATO nu este „unitară” pe tot flancul?
Nu în ultimul rând, Administrația Prezidențială anunță că Nicușor Dan va atrage atenția asupra consecințelor pe care acțiunile Rusiei le au la nivel regional, inclusiv asupra României, cu accent pe necesitatea consolidării apărării aeriene și maritime. Ce vom cere NATO? Vom primi ajutorul solicitat după explozia dronei de la Galați? Cine îl va furniza? Ne bazăm pe sprijinul individual al aliaților sau pe o misiune NATO specială pentru apărarea aeriană și maritimă la Marea Neagră? Poate am putea să insistăm pe alocarea unor resurse pentru misiunea trilaterală România-Turcia-Bulgaria de deminare în Marea Neagră.
Că tot veni vorba de Turcia și de faptul că acest summit va avea loc la Ankara, oare diplomația românească a reușit să-l convingă pe Erdogan să fie mai asertiv față de modul în care litoralul românesc și bulgar este mai vulnerabil la efectele războiului din Ucraina? Pentru că dacă Bulgaria ar fi curtată să joace un rol mai important în sudul Flancului Estic al NATO, iar Turcia convinsă să-și asume chiar un rol de coordonator al NATO la Marea Neagră, poate am avea mai mult de câștigat decât să ne uităm cu invidie la modul în care Germania se implică în ranforsarea nordului acestui flanc.
Rămâne de văzut câte din frazele comunicatului Administrației Prezidențiale vor fi cuprinse în Declarația finală a Summit-ului NATO de la Ankara, dacă acestea vor fi doar promisiuni sau vor fi anunțuri privind acțiuni concrete, urmate de alocarea unor resurse de către NATO. Pentru că, așa cum arată auspiciile acestui summit, nu prea va fi despre asumare, ci despre calmarea spiritelor și despre declararea „loialității”. Iar discuția despre securitatea aeriană și maritimă a României ar trebui să fie despre cum România demonstrează că face tot posibilul să fie un stat aliat de încredere, nu un stat care depinde de ajutorul celorlalte state aliate.
