Dosarul unui fost procuror a ajuns la Înalta Curte
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că dreptul salariatului la compensarea în bani a zilelor de concediu neefectuat poate rămâne valabil chiar și după expirarea perioadei de report de 18 luni, dacă angajatorul nu i-a oferit efectiv posibilitatea de a-și lua concediul. Decizia a fost publicată în Monitorul Oficial pe 11 august și este obligatorie pentru toate instanțele din România.
Problema a fost ridicată de un fost procuror care a cerut plata a 146 de zile de concediu neefectuat, acumulate în perioada 2008-2020, cât timp a fost angajat la Parchetul de pe lângă Tribunalul București și la CSM. Tribunalul București a considerat inițial că dreptul la acțiune s-a prescris, iar procurorul a atacat decizia cu apel.
Dosarul a ajuns la Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de la ÎCCJ, care s-a pronunțat în luna martie, prin Decizia nr. 40/2026, publicată integral pe 11 august. Interpretările completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept devin obligatorii pentru toate instanțele din momentul publicării lor.
Ce prevede Codul Muncii despre concediul restant
Codul Muncii stabilește că, dacă salariatul nu poate efectua concediul de odihnă la care are dreptul într-un an calendaristic, angajatorul este obligat să acorde restul de zile într-o perioadă de 18 luni, începând cu anul următor. Compensarea în bani a concediului neefectuat este permisă doar la încetarea contractului individual de muncă, iar dreptul de a cere plata se prescrie în termen de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune.
ÎCCJ a lămurit două aspecte esențiale. Termenul de prescripție de 3 ani, pentru cererile de compensare în bani a zilelor de concediu neefectuate până la încetarea raporturilor de muncă, începe să curgă de la momentul încetării raportului de muncă, nu de la data la care s-ar fi împlinit perioada de report de 18 luni.
Două situații diferite în practică
Pentru intervalul care depășește termenul de report de 18 luni, dreptul de a obține compensarea în bani subzistă atunci când angajatorul nu a oferit în mod efectiv angajatului posibilitatea de a-și lua concediul. În schimb, dreptul nu mai există dacă angajatul s-a abținut, în mod deliberat, să își efectueze concediul anual plătit, deși i s-a oferit această posibilitate.
Practic, dreptul la zilele de concediu neefectuat nu se stinge automat dacă vina aparține angajatorului care nu a permis recuperarea „în natură” a zilelor restante. Pe de altă parte, angajatul nu mai poate pretinde plata acestor zile dacă angajatorul i-a oferit posibilitatea să și le recupereze, iar el a refuzat.
Înalta Curte a arătat că există mai multe hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene care oferă o interpretare extinsă și mai favorabilă exercitării dreptului la concediu de odihnă. Potrivit jurisprudenței CJUE citate de ÎCCJ, angajatorul este cel obligat să se asigure, în mod concret și transparent, că salariatul are efectiv posibilitatea de a-și efectua concediul anual plătit.
„În situațiile în care culpa angajatorului este certă sau dacă acesta nu reușește să facă dovada culpei salariatului în neefectuarea concediului, soluția CJUE este în sensul supraviețuirii dreptului la concediu, indiferent de componenta sa nepatrimonială sau patrimonială și indiferent de perioada legală de referință sau report”, se arată în decizia ÎCCJ.
Decizia clarifică una dintre cele mai disputate situații din dreptul muncii și schimbă modul în care instanțele vor analiza litigiile privind concediul restant. Un angajat care nu și-a efectuat zilele de concediu nu mai poate fi considerat automat că a renunțat la ele doar pentru că a trecut termenul de 18 luni, ci va conta dacă angajatorul poate dovedi că i-a oferit efectiv posibilitatea de a le lua.
Pentru angajatori, decizia crește riscul unor cereri de compensare bănească pentru concedii mai vechi, în special în situațiile în care nu există dovezi clare că salariatul a fost informat și programat corespunzător pentru efectuarea concediului restant.
